În pădurea dintre munți era mare forfotă; cu toții, mari și mici, se pregăteau de nuntă.
-Ce bucurie va fi! exclama o pasăre, țopăind fericită din creangă în creangă.
-Mireasa este atât de frumoasă! îi raspunse o căprioară cu ochii mari. Și are o haină minunată!
Așa era. Lebada lacului în mijlocul pădurii, Prințesa albă, plutea lin pe fața apei. Haina ei alba, de mireasă, strălucea în bătaia razelor de soare.
-Cât este de curată!
-De pură…
-De neprihănită…
-Fără pată…
Păsărelele o priviră câteva clipe, nemișcate. Se înseră. Albastrul cerului se întuneca tot mai tare și se porni vântul. Cioara așteptase toata ziua lăsarea întunericului, ascunsă printre frunze. Își desfăcu acum aripile negre și murdare și plană fără zgomot, până ajunse deasupra locului în care Prințesa albă ațipise.
Deschise ciocul plin de smoală și stropi lebăda pe haina ei de nuntă. Cârâi răutăciosă:
-Ha!Ha!Ha! Frumoasa mireasă cu hainele pătate! N-o să te mai iubească nimeni! Și zbură.
Lebăda,tremurând din tot trupul, își ridică privirea; razele de lună luminau acum ca ziua.
Suspină.
Începu să smulgă, una câte una, penele pătate. Din ochii blânzi îi curgeau lacrimi. Dar, deodată, auzi o voce atât de dragă:
-Ce faci? Eu te iubesc așa cum ești! Nu este vina ta pentru ceea ce s-a întâmplat! Printesă albă, Mireasa mea, ți-am adus o haină de nuntă, țesută cu fir de aur. Îmbrac-o! Era mirele.
