Un adevăr tulburător
Mă uit în oglindă, sunt eu. Mă uit mai bine și sunt eu la 6 ani. Mă rugam în fiecare seară să mi-l aducă, îi promiteam că voi mânca tot, că mă voi culca devreme, că voi fi un copil mai bun dacă mi-l aduce.
Și-ntr-o zi a venit! Am alergat plângând de fericire, l-am strâns la piept și l-am pupat pe frunte. Din acel moment, deși abia învățasem să mă ghidez după limbile ceasului, știam când trebuie să mănânce. Îl auzeam în mintea mea de copil și știam că acum îl voi duce la baie sau la plimbare. Îl puneam la culcare, la aceeași oră în fiecare seară, nu inainte de a pupa mânuțele de cauciuc ale bebelușului, jucăria mea frumoasă, primita de la părinți. După un timp, unul dintre prietenii mei care se juca de-a doctorul l-a stricat, dar mama a găsit soluția imediat: “o să-i schimbăm bateriile și o să meargă din nou! Trebuie să meargă!”
Acum sunt în același pat, îmi curg, la fel ca atunci, șiroaie de lacrimi însă acum sunt amare, disperate. Nu mai vreau să vină, nu mai vreau să primesc păpușa cu cap rotund, îmi doresc să fi rămas acolo, până în momentul în care mă hotărăsc eu să merg și să o cumpar.
E prea întuneric, e numai frig, e ceață, e mult prea târziu… “Păpușa” a ajuns. Nu a comandat-o nimeni de data asta, nici eu, nici părinții mei, e doar un frumos cadou, o surpriză din partea “firmei de jucării”…e copilul meu. Are aceeași pozitie ca și a mea acum, cu mâinile împreunate la gură și cu genunchii îndoiți, lipiți de coate….stă la fel ca mine…în mine, dar nu plânge, el așteaptă doar….așteaptă să vină momentul potrivit când cineva îi va taiă “funda” și va ieși la lumină din “cutie” pentru a mă face fericită…așteaptă să îl văd, așteaptă să mă știe.
Mâine voi deschide, mult, mult prea devreme, cadoul pe care nu l-am cerut, nu acum. Mai e doar o noapte, poate cea mai lungă noapte din viața mea. Nimeni, niciun om nu are dreptul să ma judece, oricine ai fi nu sta cu mine, sunt orele pe care trebuie să le petrec doar eu cu Dumnezeu, să-I vorbesc, să-I explic, să cer iertare.
Nimeni nu înțelege că la 16, 17 sau chiar 18 ani nu pot păstra un copil. Aș fi un copil…cu un altul în brațe.
Nimeni nu înțelege că tatăl lui nu va fi acolo, de fapt nu mai e demult aici, cu mine, cu noi.
Nimeni nu știe că eu, fără tatăl lui, fără parinții mei care au murit când eram mică, nu am cum să-l cresc. Nu va avea nici măcar ce să mănânce.
Doar Dumnezeu mă poate condamna sau ierta, doar El.
E aproape 6 dimineața….mai am 4 ore…aud apa cum pică undeva în baie….pică la fel ca lacrimile astea reci….adorm….visez…știu că visez. Sunt în camera mea, e vară. Un puști blond îmi intinde o scrisoare, îmi sărută apăsat ambele mâini, își ia mingea și o zbughește afară…la joacă. Mâinile-mi tremură, nu pot să le controlez și totuși o deschid:
“ Mămica mea,
Mai ții minte tot ce ți-am povestit, zi de zi, de când am ajuns la tine în burtă? Îți spuneam că îmi pare rău pentru că am plâns așa de tare când m-ai născut, n-am vrut să te sperii. Îți mai explicam, râzând, fața pe care-ai facut-o când m-ai văzut pășind pentru prima data. Mai știi? Mă țineam de măsuța din sufragerie și mă legănam gata, gata să cad. Îți povesteam ce am simțit după prima zi de școală când am ieșit de la ore și mă așteptai în fața clasei emoționată. Stai linistită! Te rog, nu plânge! Nu ai uitat nimic!
Lucrurile astea de fapt urmau să se întâmple și mi s-a părut drăguț să ți le povestesc eu înainte, de acolo dinauntru. Nu mă supar să știi dacă nu le-ai auzit! Eu doar încercam să te liniștesc pentru că nu înțelegeam de ce ai tot plâns de când ai aflat că sunt acolo, în tine.
Îmi pare rău doar că nu am terminat, aș mai fi avut atââât de multe de povestit, dar în dimineața aia ai vrut să ne vedem mai repede decât trebuia. Când m-a atins am crezut că e mâna ta și am început să râd și să chicotesc “mami, oprește-te, mă gâdili! Mai ai răbdare puțin. Te anunț eu când sunt gata să vin”. Imediat mi-am dat seama că nu ai cum să fii tu, mâna ta ar fi trebuit să fie caldă și moale, nu rece și ascuțită…
De acolo nu mai știu nimic, cred că am adormit și m-am trezit aici, unde e mereu cald, soare și sunt și foarte multi copii fără mămici.
Îmi pare rău că nu am apucat să te știu, dar sunt sigur că ești la fel de frumoasă pe dinafară la fel cum mi-ai arătat în acele câteva săptămâni acolo la tine în burta.
Mă întorc la joacă acum!
Te iubesc!”
E dimineață…am ochii injectați…zâmbesc isteric. O să plec acum. Trebuie să ajung la doctor, am programare. Îmi va strica “păpușa” dar e bine, e bine pentru că peste câțiva ani o să-i schimb bateriile și o să meargă din nou. Trebuie să meargă….
* Textul a fost scris de Alina Buleanu o persoana obișnuită care nu a trecut prin această experienta. A încercat doar să se transpună și să încerce niște sentimente împrumutate în speranța că asta va ajuta unele fete, femei care sunt la un pas de a renunța la “păpușa” lor.
Autor: Alina Buleanu sursa: narcisa virgilu.ro
